Intr-una din serile trecute, adica noaptea, cand se ingemana pustiul de pe strada cu cel din visele bucurestenilor, cum ma intorceam eu acasa cu masina, ma opresc la chiosc sa iau tigari.
parchez aiurea in dreptul altor masini inghesuite, pe colt
3 noaptea
pustiu, nimeni
Iau tigari si asteptand adormitul sa revina cu pachetu'. Ma intorc spre masina si ce uimire:
Un nene aparut din senin, negura noptii sau alta zona magica se straduia sa treaca bombanind printre 2 masini. Bastonul alb din mana justifica greutatea cu care inainta. Si suvoiul mai aprig de bombaneli cand a dat peste a mea. Trasa perpendicular in calea lui. Dupa ceea ce presupun ca referinte materne, biblice etc. si ocolirea masinii mele, a mers mai departe ...
end1, agesiv agasat:
Buei, ce dreacu cati la ora asta pe strada! Si tocmai p-aicea t-ai gasit sa bajbai. Da-i drumu mai repede si vezi sa n-o zgarii. Poate-ti rup bastonu ala pe spinare, ca oricum e la naspa... [pornit cu scartait de roti, intimidant, sperand sa-l dezorientez daca e orb sau sa-l demasc daca nu e]
end2, deprimat prapastios:
Nu se poate ba! Odata pun si io si tocmai p-acolo trece. De ce tocmai mie? toti labagii care o pun aiurea pun pariu ca nu patesc nimica. Si io, odata o pun aiurea si gata, tra sa treaca unu. Si orb. Ca sa n-am io ce sa zic... [ma pis pe masina, ricoseaza pe mine si plec pe jos, asteptand alte porcarii la orice pas]
end3, mistic revelatoriu:
E un semn! De fiecare data cand parchez aiurea ma gandeam ca o sa vina momentu asta. Gata, de-acu parchez numai legal, chiar daca gasesc loc doar in alt sector. Masina face cu ochiu parca complice, de doua ori (bip, bip) inainte sa ma sui [plec in cautarea aratarii pentru a descoperi ca e de negasit, a disparut asa cum a aparut, o alta confirmare a semnului]
De fapt nu am facut nimic, nu am zis nimic. Am plecat linistit acasa.
Sunt acelasi pe care-l stiti. Sau pe care nu-l stiti.
Si cu masina mea ...
miercuri, 29 aprilie 2009
miercuri, 14 noiembrie 2007
Patrimoniul universal
Este foarte greu sa judeci evenimente de acum 100 de ani cu argumente din zilele noastre. Daca acceptam o astfel de analiza trebuie sa rescriem istoria.
Juridic vorbind, arheleologii englezi au luat respectivele obiecte cu aprobarea stapanirii de atunci (imperiul otoman). Daca nu exista argumente juridice, argumentele morale sunt doar vorbe despre niste fapte. Incet, incet toata lumea adera/accepta principiul recunoasterii starii de fapt. Granitele tarilor nu se schimba in functie de argumentele istorice/morale, de ce s-ar innapoia "niste" obiecte de arta?
Ce este imbucurator in toata aceasta poveste este ca totusi avem despre ce vorbi, respectivele obiecte au ajuns in niste muzee unde ochiul profanului se poate clati cu ceva istorie.
Ca sa fim impacati cu noi insine si sa putem accepta mai usor imoralitatea e mai sanatos sa privim obiectele respective ca facand parte din patrimoniul universal si sa ne bucuram de ele acolo unde sunt.
Juridic vorbind, arheleologii englezi au luat respectivele obiecte cu aprobarea stapanirii de atunci (imperiul otoman). Daca nu exista argumente juridice, argumentele morale sunt doar vorbe despre niste fapte. Incet, incet toata lumea adera/accepta principiul recunoasterii starii de fapt. Granitele tarilor nu se schimba in functie de argumentele istorice/morale, de ce s-ar innapoia "niste" obiecte de arta?
Ce este imbucurator in toata aceasta poveste este ca totusi avem despre ce vorbi, respectivele obiecte au ajuns in niste muzee unde ochiul profanului se poate clati cu ceva istorie.
Ca sa fim impacati cu noi insine si sa putem accepta mai usor imoralitatea e mai sanatos sa privim obiectele respective ca facand parte din patrimoniul universal si sa ne bucuram de ele acolo unde sunt.
luni, 12 noiembrie 2007
Tezaurul la vorba
Uneori se plictiseau si vorbeau intre ei:
1.- filosoful -marime medie
2.- turistul: -marime medie
3.- conformistul -marime mica
- filosoful: Am auzit pe unii vorbind cum ca la bibisi ar fi discutat niste chestiuni despre tezaure si alte chestii..
- turistul: Ce e bibisi? unde e asta? cine zicea?
- filosoful: Am auzit pe unii vorbind ... Nu stiu ce e, dar era interesanta discutia, imi amintea de noi
- turistul: Adica de cum vorbim noi asaa..sau de situatia noastra ?
- conformistul: Se vorbesc multe, dar ce ne priveste? lucrurile sunt cum sunt si nu face nimeni nimic.
- filosoful: Hai ma ca era interesant, nu mai incepe cu nu se face nu se drege
- turistul: Iti dai seama cate chestii au vazut aia de vorbeau? si pe unde or fi fost.. nu ca noi. Numai din ce auzim, numai din ce zic unii..ce ti-a amintit ma? zi odata..
- filosoful: Pai era despre comorile nationale, cum au tot fost furate si cerute inapoi si cum se discuta daca sa le dea inapoi sau daca e mai bine sa le tina
- turistul: Ce tare! Chiar discuta unii daca sa le dea inapoi?
- conformistul: Probabil se cearta, nu discuta..si oricum nu era despre noi. La noi e altfel, noi suntem pierduti, nu mai stie nimeni de noi, au altele pe cap
- filosoful: Nu, nu. Cica se discuta in parlament la englezi. Adica era chiar pe bune. Si cu dezbateri, chestii misto. Daca esti mai mic nu tre sa-ti fie frica. Uite..
- turistul: Hai ma lasa, ca macar discutam si noi, ca altfel n-eam plictisi groaznic. Si tu mai lasa cu la noi, ca daca ar fi ca la noi nu s-ar mai discuta nimic. Si ce ziceau?
- filosoful: Ideea era ca au venit unii si au zis sa le dea inapoi diverse comori si statui pe care englezii le-au luat acum niste sute de ani de la ei. Cred ca erau greci. Dealtfel, grecii aveau niste monumente si statui si altele, iar acum multe nu mai sunt la ei. Mai era si despre altii, dar am retinut cu grecii..
- conformistul: Pai da, cu filosofii tai, aia erau acum 2000 de ani. Asa ca acum se pune problema altfel.
- turistul: Pe vremea aia nu era Anglia ce e acuma. Sa vezi daca era anglia... Unde sunt? la muzeu?
- filosoful: Ideea era ca au venit niste greci si au explicat ca acele piese apartin culturii grecesti si nu e bine sa stea in muzeu. Era nustiucum muzeum, la Londra. Ei sustineau ca piesele au fost furate si luate haotic, fara sistem, si nu sunt puse in valoare la muzeu, pentru ca sunt scoase din context si ar sta mai bine in Grecia, la locul lor original.
- turistul: Corect. Da' aia nu vor sa le dea, nu?
- filosoful: Stai sa vezi, ca nu e asa simplu. Englezii au zis ca trebuie sa vedem, ca sunt mai in siguranta la ei, ca le-au salvat defapt, ca le vede mai multa lume,
- conformistul: Pana una alta, aia au si painea si cutitul. Si pana la noi discutia e lunga, noi suntem cu rusii..
- filosoful: oricum, grecii sustineau bine, au facut cinste inaintasilor..
- turistul: inaintasii lor nu stiau de muzeum si de Londra. Crezi ca daca Platon si Aristotel traiau acuma, nu le placea mai mult la Londra? Eu unul am zis mereu ca as merge la Londra. De fapt, parca era si de noi vorba, ca francezii au trimis tezaurul la londra, doar ca la noi era prea departe. Orice muzeu m-ar multumi, fata de cutiile astea de aici unde stam ca prostii..
- conformistul: N-ai sa vezi, pe noi ne-au uitat, tre sa ne descurcam asa.
- turistul: Si mi-ar place mai mult la Londra la muzeum. Iti dai seama cate chestii acolo? Nu ca aicea. Acolo ai o gramada de lume si de lucruri din toata lumea. Esti si tu parte din cultura universala, alaturi de altii. Acolo un obiect poate spune un mesaj despre lumea lui.
- filosoful: Tot mai corect ar fi acasa, la ai tai. Chestia cu contextul e mai importanta si ar putea sa fie expozitii mobile, cel mult, daca vrei neaparat sa vezi tu londra.. Acasa am avea o alta pozitie, nu ca unii mai mici pe langa altii mai mari, am fi la loc de cinste..
- turistul: Mama! mobile, adica prin toata lumea. Asta ar fi tare
- conformistul: daa. ce sa spun, niste statui imense plimbate. Eu zic sa stea fiecare unde ii e mai bine, unde au altii grija de noi mai bine. Ce te face sa crezi ca-i mai bine acasa? Acasa e defapt linga cei care pot sa te intretina, langa cei puternici
- turistul: mai nou esti si rusofon! langa cei puternici! ha, pai asa ce mesaj transmite un lucru, bai? ca sunt aia puternici si hoti? Si nu te vede nimeni.
- conformistul: cultura rusa e o chestie..
- filosoful: nu e vorba de cultura ci de dezbatere pe teme juridice aproape. Iar pe noi nu ne duc la muzee. La noi a fost mai mult o chestie de ghinion ca au zis sa trimita averile la rusi si imediat dupa aia au facut revolutie rosie. Plus ca pe vremea aia era mai greu cu transportul.
- conformistul: aproape juridice. Zi politice. D-aia noi stam aicea si nu zice nimeni nimic de noi. Mai bine nu mai dezgropau ei tezaure. Oricum, acuma stii ca la Pietroasele mai mult se vorbeste de 'al doilea tezaur', vinul. Niste betivi, ce mesaj sa trasmiti lumii... Pana si paznicul de la noi a baut Pietroasele, l-am vazut eu, si nu a facut nici o legatura cu istoria, CU NOI
- turistul: Nu te agita ca zornai cam tare. Mesajul nu e despre aia care au luat. Nu e tare sa stii ca se uita lumea la tine undeva depate si zice: aha, romania, daci, tezaur, closca, poti sa fii ca un ambasador. Istoria e mai mult decat turisti care te viziteaza acasa.
- filosoful (zornaind deja din lanturi): La noi situatia e mai grava, poate vor naibii sa ne topeasca aurul si sa ne ia pietrele. Dar ma gandesc ca daca se vorbeste undeva departe, poate avem o sansa. Eu cred in puterea dezbaterii. Nu se stie cum se rastoarna lumea.
- conformistul (zornaind si el): ca si stii tu de istoria ta. Istoria ta e unde esti tu acuma. Mai stii tu ce se mai intampla prin romania in ultima vreme. Si oricum, noi vedem putine, mai mult din auzite. Mai stii cat au discutat pana se ne atribuie dacilor? mai intai ca vizigoti etc. Cam asta e cu dezbaterile.
- turistul: Stati asa cu zornaiala lanturilor voastre! Poate vine iar betivu ala de paznic, mama ce frica mi-a fost ultima oara.
- Closca: ce faceti puii mei?! Nu mai zornaiti ca iar vine ala cu barba si suba!
- filosoful: era o dezbatere..
- Closca: Si ce tre sa zornaiti asa! Stati nemiscati ca vine cineva...
Paznicul aprinse lumina. Se uita buimac imprejur, fara prea multa convingere. Nu era prima data cand i se parea ca aude zornaind comorile alea. Lui ii placea sa spuna ca zornaie pasarile alea mici de aur. Nu-l intelegea nimeni. Dar lui ii placeau. Ii placeau mai mult decat toate talgerele si bratarile si monezile alea. Semanau cu o closca cu puii ei, doi mai mari si unu mai mic. Uneori chiar vorbea cu ele si se intreba daca intelegeau rusa. Cica erau de departe.
Ca de obicei se opri in fata altei lazi. Lua o sticla. Se uita la eticheta. Nu scria cu chirilice, dar i-a zis cineva ca se cheama Pietroasele. Nu facu legatura.
Se mai uita odata zambind la pasarile lui, le spuse noapte buna si iesi.
_ _ _ _ _
documentare:
tezaur, Pietroasa, 1837, vin
http://www.mnir.ro/ro/colectii/tezaur/Pietroasa/tezaur-Pietroasa-3.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_Rom%C3%A2niei
http://gk.ro/sarmizegetusa/civilizatia_daca/closca.htm
si mai varza
http://www.qsl.ro/yo9kpi/buzau.htm
http://www.maricor.ro/index.php?id=47
1.- filosoful -marime medie
2.- turistul: -marime medie
3.- conformistul -marime mica
- filosoful: Am auzit pe unii vorbind cum ca la bibisi ar fi discutat niste chestiuni despre tezaure si alte chestii..
- turistul: Ce e bibisi? unde e asta? cine zicea?
- filosoful: Am auzit pe unii vorbind ... Nu stiu ce e, dar era interesanta discutia, imi amintea de noi
- turistul: Adica de cum vorbim noi asaa..sau de situatia noastra ?
- conformistul: Se vorbesc multe, dar ce ne priveste? lucrurile sunt cum sunt si nu face nimeni nimic.
- filosoful: Hai ma ca era interesant, nu mai incepe cu nu se face nu se drege
- turistul: Iti dai seama cate chestii au vazut aia de vorbeau? si pe unde or fi fost.. nu ca noi. Numai din ce auzim, numai din ce zic unii..ce ti-a amintit ma? zi odata..
- filosoful: Pai era despre comorile nationale, cum au tot fost furate si cerute inapoi si cum se discuta daca sa le dea inapoi sau daca e mai bine sa le tina
- turistul: Ce tare! Chiar discuta unii daca sa le dea inapoi?
- conformistul: Probabil se cearta, nu discuta..si oricum nu era despre noi. La noi e altfel, noi suntem pierduti, nu mai stie nimeni de noi, au altele pe cap
- filosoful: Nu, nu. Cica se discuta in parlament la englezi. Adica era chiar pe bune. Si cu dezbateri, chestii misto. Daca esti mai mic nu tre sa-ti fie frica. Uite..
- turistul: Hai ma lasa, ca macar discutam si noi, ca altfel n-eam plictisi groaznic. Si tu mai lasa cu la noi, ca daca ar fi ca la noi nu s-ar mai discuta nimic. Si ce ziceau?
- filosoful: Ideea era ca au venit unii si au zis sa le dea inapoi diverse comori si statui pe care englezii le-au luat acum niste sute de ani de la ei. Cred ca erau greci. Dealtfel, grecii aveau niste monumente si statui si altele, iar acum multe nu mai sunt la ei. Mai era si despre altii, dar am retinut cu grecii..
- conformistul: Pai da, cu filosofii tai, aia erau acum 2000 de ani. Asa ca acum se pune problema altfel.
- turistul: Pe vremea aia nu era Anglia ce e acuma. Sa vezi daca era anglia... Unde sunt? la muzeu?
- filosoful: Ideea era ca au venit niste greci si au explicat ca acele piese apartin culturii grecesti si nu e bine sa stea in muzeu. Era nustiucum muzeum, la Londra. Ei sustineau ca piesele au fost furate si luate haotic, fara sistem, si nu sunt puse in valoare la muzeu, pentru ca sunt scoase din context si ar sta mai bine in Grecia, la locul lor original.
- turistul: Corect. Da' aia nu vor sa le dea, nu?
- filosoful: Stai sa vezi, ca nu e asa simplu. Englezii au zis ca trebuie sa vedem, ca sunt mai in siguranta la ei, ca le-au salvat defapt, ca le vede mai multa lume,
- conformistul: Pana una alta, aia au si painea si cutitul. Si pana la noi discutia e lunga, noi suntem cu rusii..
- filosoful: oricum, grecii sustineau bine, au facut cinste inaintasilor..
- turistul: inaintasii lor nu stiau de muzeum si de Londra. Crezi ca daca Platon si Aristotel traiau acuma, nu le placea mai mult la Londra? Eu unul am zis mereu ca as merge la Londra. De fapt, parca era si de noi vorba, ca francezii au trimis tezaurul la londra, doar ca la noi era prea departe. Orice muzeu m-ar multumi, fata de cutiile astea de aici unde stam ca prostii..
- conformistul: N-ai sa vezi, pe noi ne-au uitat, tre sa ne descurcam asa.
- turistul: Si mi-ar place mai mult la Londra la muzeum. Iti dai seama cate chestii acolo? Nu ca aicea. Acolo ai o gramada de lume si de lucruri din toata lumea. Esti si tu parte din cultura universala, alaturi de altii. Acolo un obiect poate spune un mesaj despre lumea lui.
- filosoful: Tot mai corect ar fi acasa, la ai tai. Chestia cu contextul e mai importanta si ar putea sa fie expozitii mobile, cel mult, daca vrei neaparat sa vezi tu londra.. Acasa am avea o alta pozitie, nu ca unii mai mici pe langa altii mai mari, am fi la loc de cinste..
- turistul: Mama! mobile, adica prin toata lumea. Asta ar fi tare
- conformistul: daa. ce sa spun, niste statui imense plimbate. Eu zic sa stea fiecare unde ii e mai bine, unde au altii grija de noi mai bine. Ce te face sa crezi ca-i mai bine acasa? Acasa e defapt linga cei care pot sa te intretina, langa cei puternici
- turistul: mai nou esti si rusofon! langa cei puternici! ha, pai asa ce mesaj transmite un lucru, bai? ca sunt aia puternici si hoti? Si nu te vede nimeni.
- conformistul: cultura rusa e o chestie..
- filosoful: nu e vorba de cultura ci de dezbatere pe teme juridice aproape. Iar pe noi nu ne duc la muzee. La noi a fost mai mult o chestie de ghinion ca au zis sa trimita averile la rusi si imediat dupa aia au facut revolutie rosie. Plus ca pe vremea aia era mai greu cu transportul.
- conformistul: aproape juridice. Zi politice. D-aia noi stam aicea si nu zice nimeni nimic de noi. Mai bine nu mai dezgropau ei tezaure. Oricum, acuma stii ca la Pietroasele mai mult se vorbeste de 'al doilea tezaur', vinul. Niste betivi, ce mesaj sa trasmiti lumii... Pana si paznicul de la noi a baut Pietroasele, l-am vazut eu, si nu a facut nici o legatura cu istoria, CU NOI
- turistul: Nu te agita ca zornai cam tare. Mesajul nu e despre aia care au luat. Nu e tare sa stii ca se uita lumea la tine undeva depate si zice: aha, romania, daci, tezaur, closca, poti sa fii ca un ambasador. Istoria e mai mult decat turisti care te viziteaza acasa.
- filosoful (zornaind deja din lanturi): La noi situatia e mai grava, poate vor naibii sa ne topeasca aurul si sa ne ia pietrele. Dar ma gandesc ca daca se vorbeste undeva departe, poate avem o sansa. Eu cred in puterea dezbaterii. Nu se stie cum se rastoarna lumea.
- conformistul (zornaind si el): ca si stii tu de istoria ta. Istoria ta e unde esti tu acuma. Mai stii tu ce se mai intampla prin romania in ultima vreme. Si oricum, noi vedem putine, mai mult din auzite. Mai stii cat au discutat pana se ne atribuie dacilor? mai intai ca vizigoti etc. Cam asta e cu dezbaterile.
- turistul: Stati asa cu zornaiala lanturilor voastre! Poate vine iar betivu ala de paznic, mama ce frica mi-a fost ultima oara.
- Closca: ce faceti puii mei?! Nu mai zornaiti ca iar vine ala cu barba si suba!
- filosoful: era o dezbatere..
- Closca: Si ce tre sa zornaiti asa! Stati nemiscati ca vine cineva...
Paznicul aprinse lumina. Se uita buimac imprejur, fara prea multa convingere. Nu era prima data cand i se parea ca aude zornaind comorile alea. Lui ii placea sa spuna ca zornaie pasarile alea mici de aur. Nu-l intelegea nimeni. Dar lui ii placeau. Ii placeau mai mult decat toate talgerele si bratarile si monezile alea. Semanau cu o closca cu puii ei, doi mai mari si unu mai mic. Uneori chiar vorbea cu ele si se intreba daca intelegeau rusa. Cica erau de departe.
Ca de obicei se opri in fata altei lazi. Lua o sticla. Se uita la eticheta. Nu scria cu chirilice, dar i-a zis cineva ca se cheama Pietroasele. Nu facu legatura.
Se mai uita odata zambind la pasarile lui, le spuse noapte buna si iesi.
_ _ _ _ _
documentare:
tezaur, Pietroasa, 1837, vin
http://www.mnir.ro/ro/colectii/tezaur/Pietroasa/tezaur-Pietroasa-3.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_Rom%C3%A2niei
http://gk.ro/sarmizegetusa/civilizatia_daca/closca.htm
si mai varza
http://www.qsl.ro/yo9kpi/buzau.htm
http://www.maricor.ro/index.php?id=47
Firewalking
Prima data despre firewalking la noi am citit pe un blog respectabil, de om de cariera. A doua oara am vazut la stiri - nu mai stiu care post a prezentat in week-end o stire despre.
Eu am inteles asa: ca niste oameni, in mare parte de afaceri si de succes, s-au dus la un seminar despre autodepasire. Dupa o pregatire care a durat cateva ore, au fost pusi sa mearga desculti printr-o tava cu jaratec. In ideea ca, daca isi pun mintea, pot face ceva ce nu credeau posibil. In mod sigur marea smecherie sta in pregatirea consistenta dinainte, care ii mobilizeaza spre a-si depasi ceea ce ei percep ca fiind propriile limite.
Lectiile pentru traineri te invata sa 'inveselesti' grupul cu tot felul de mascari (in timpul carora oameni seriosi, unii mai veseli din fire, altii mai morocanosi, arunca cu portocale unii in altii sau mai stiu eu ce) sau sa folosesti jocuri diverse pentru a trage tot felul de invataminte. Probabil le-ati experimentat pe pielea voastra pe la team-building-uri sau training-uri de toate felurile. Am vazut traineri - foarte buni - care nu utilizeaza smecherii, dar au discursuri memorabile (Oaie, il mai stii pe americanul cu 'achieving greatness' de la sumuleu?). E adevarat, depinde mult si de cursanti, si de subiect.
Treaba cu mersul pe foc este o experienta puternica. Dar tot un joc de seminar. Poate oare sa te convinga sa gandesti altfel?
Si va intreb daca voi, oameni de succes, v-ati utiliza o zi la seminarul de firewalking, bungee jumping, lion taming? La mine nu e cazul, hm.
Eu am inteles asa: ca niste oameni, in mare parte de afaceri si de succes, s-au dus la un seminar despre autodepasire. Dupa o pregatire care a durat cateva ore, au fost pusi sa mearga desculti printr-o tava cu jaratec. In ideea ca, daca isi pun mintea, pot face ceva ce nu credeau posibil. In mod sigur marea smecherie sta in pregatirea consistenta dinainte, care ii mobilizeaza spre a-si depasi ceea ce ei percep ca fiind propriile limite.
Lectiile pentru traineri te invata sa 'inveselesti' grupul cu tot felul de mascari (in timpul carora oameni seriosi, unii mai veseli din fire, altii mai morocanosi, arunca cu portocale unii in altii sau mai stiu eu ce) sau sa folosesti jocuri diverse pentru a trage tot felul de invataminte. Probabil le-ati experimentat pe pielea voastra pe la team-building-uri sau training-uri de toate felurile. Am vazut traineri - foarte buni - care nu utilizeaza smecherii, dar au discursuri memorabile (Oaie, il mai stii pe americanul cu 'achieving greatness' de la sumuleu?). E adevarat, depinde mult si de cursanti, si de subiect.
Treaba cu mersul pe foc este o experienta puternica. Dar tot un joc de seminar. Poate oare sa te convinga sa gandesti altfel?
Si va intreb daca voi, oameni de succes, v-ati utiliza o zi la seminarul de firewalking, bungee jumping, lion taming? La mine nu e cazul, hm.
joi, 8 noiembrie 2007
STOLEN GOODS, NATIONAL TREASURES
Documentarul BBC "STOLEN GOODS, NATIONAL TREASURES" (2000) vorbeste despre faptul ca "Majoritatea obiectelor expuse în marile muzee ale lumii au fost furate din temple, rechiziţionate de la adevăraţii proprietari în vreme de război, sau cumpărate la preţuri ridicol de mici. Oare ar trebui ele să fie returnate?
Printre obiectele în discuţie se numără frizele aduse de lordul Elgin din Grecia, arta „adunată" de nazişti şi diamantul Koh-I-noor, aflat în colecţia familiei regale britanice."
Documentarul infatiseaza argumentele aduse de ambele parti si duce discutia de la statuile de pe Acropola Atenei, aflate acum la British Museum, pana la "camasa mortii" a tribului Sioux, "retrocedata" de muzeul din Glasgow populatiei Lakota. Al doilea exemplu - minor - este relevant pentru 'rezolvarea etica', dar acum camasa sta intr-un frumos depozit din America, fiindca Lakota nu isi permit un muzeu. Din Glasgow ar fi spus totusi povestea tribului (saracii au fost macelariti de soldatii britanici, ei ducandu-se la razboi fara arme, dar bine protejati de "camasile mortii" ce fusesera vrajite. Rezultatul a fost un macel zdravan si o groapa comuna in care au intrat toti barbatii Sioux).
Cazul artefactelor de pe acropola Atenei este mult mai complicat, miza fiind mult mai mare - ca impact cultural, dar si economic (ca turstii si banii lor se duc unde e mai frumos de vazut).
Ce spun englezii:
- artefactele grecesti sunt in custodia British Museum si nu exista nici un suport juridic pentru retrocedarea lor (grecii ar fi apelat la asta pana acum daca era cazul).
- expuse la BM pot fi privite ca moment de referinta in evolutia artei, incadrate de sculpturi romane sau renascentiste etc.
- aflate in Atena, ele ar fi fost deja distruse din cauza poluarii.
- mai multi oameni le vad la BM decat le-ar vedea in Atena. (un opozant a zis ca daca asta ar fi un argument valid atunci artefactele ar trebui duse in China, acolo sunt si mai multi oameni)
Iata cam ce zic grecii:
- statuile, bazoreliefurile au fost "smulse" prin procedee violente (se grabeau) de pe temple in urma permisiunii acordate de stapanirea otomana arheologilor englezi. Prin urmare, in fata statului grec, englezii nu au nici un drept asupra artefactelor, care sunt patrimoniu national grec. In graba extraordinara, multe dintre obiecte au fost distruse iremediabil, iar o parte ratacite (nu a existat o documentare profesionista a extragerii din sit). Pe scurt, obiectele au fost furate.
- aceste obiecte, in dispunerea originala, spun o poveste. In British Museum ele sunt prezentate alandala si nu au aceeasi forta simbolica si artistica in lipsa contextului. (BM spune, pe de alta parte, ca insasi ideea de muzeu se bazeaza pe decontextualizare)
- in ipoteza intoarcerii lor in Grecia obiectele ar fi expuse intr-un mare muzeu din care se vede si acropola: adica ele servesc drept imagine de detaliu pentru intreg ansamblul (in care se amplaseaza replici, pentru a nu expune la poluare si intemperii pietrele vechi de mii de ani).
- plus argumentul identitatii spirituale a grecilor, subrezita de furtul statuilor.
Britanicii au acceptat inapoierea operelor de arta dobandite de muzee ca urmare a jafurilor facute de nazisti (circa 600 de opere de arta). Nu accepta insa cererile grecilor sau ale nigerienilor (minunate statuete de bronz ce apartineau strabunicului actualului oda al Beninului). Si se cearta si intre ei, legat de unde ar trebui expuse Evnagheliile din Lindisfarne, care acum sunt la Londra la British Library, insa dorite la Durnham Cathedral si pe Holly Island, care au amandoua un loc important in istoria respectivelor carti. Argumentele celor trei parti sunt izbitor de asemanatoare cu cazul Atena - British Museum.
Eu nu pot spune de care parte as fi in aceasta disputa, nefiind nici englezoaica, nici grecoaica. Ceea ce inseamna ca nu pot spune ca una dintre argumentatii o bate pe cealalta la capitolul logica si as putea judeca doar subiectiv.
Intr-un articol ce trateaza aceeasi tema, tot BBC intreaba chestiile fundamentale, spre care va indemn:
How important are historic artefacts to your sense of identity?
What should your government do to reclaim your country's lost treasures?
Or should we stop dwelling on the past and concentrate on sorting out the problems of the present?
Printre obiectele în discuţie se numără frizele aduse de lordul Elgin din Grecia, arta „adunată" de nazişti şi diamantul Koh-I-noor, aflat în colecţia familiei regale britanice."
Documentarul infatiseaza argumentele aduse de ambele parti si duce discutia de la statuile de pe Acropola Atenei, aflate acum la British Museum, pana la "camasa mortii" a tribului Sioux, "retrocedata" de muzeul din Glasgow populatiei Lakota. Al doilea exemplu - minor - este relevant pentru 'rezolvarea etica', dar acum camasa sta intr-un frumos depozit din America, fiindca Lakota nu isi permit un muzeu. Din Glasgow ar fi spus totusi povestea tribului (saracii au fost macelariti de soldatii britanici, ei ducandu-se la razboi fara arme, dar bine protejati de "camasile mortii" ce fusesera vrajite. Rezultatul a fost un macel zdravan si o groapa comuna in care au intrat toti barbatii Sioux).
Cazul artefactelor de pe acropola Atenei este mult mai complicat, miza fiind mult mai mare - ca impact cultural, dar si economic (ca turstii si banii lor se duc unde e mai frumos de vazut).
Ce spun englezii:
- artefactele grecesti sunt in custodia British Museum si nu exista nici un suport juridic pentru retrocedarea lor (grecii ar fi apelat la asta pana acum daca era cazul).
- expuse la BM pot fi privite ca moment de referinta in evolutia artei, incadrate de sculpturi romane sau renascentiste etc.
- aflate in Atena, ele ar fi fost deja distruse din cauza poluarii.
- mai multi oameni le vad la BM decat le-ar vedea in Atena. (un opozant a zis ca daca asta ar fi un argument valid atunci artefactele ar trebui duse in China, acolo sunt si mai multi oameni)
Iata cam ce zic grecii:
- statuile, bazoreliefurile au fost "smulse" prin procedee violente (se grabeau) de pe temple in urma permisiunii acordate de stapanirea otomana arheologilor englezi. Prin urmare, in fata statului grec, englezii nu au nici un drept asupra artefactelor, care sunt patrimoniu national grec. In graba extraordinara, multe dintre obiecte au fost distruse iremediabil, iar o parte ratacite (nu a existat o documentare profesionista a extragerii din sit). Pe scurt, obiectele au fost furate.
- aceste obiecte, in dispunerea originala, spun o poveste. In British Museum ele sunt prezentate alandala si nu au aceeasi forta simbolica si artistica in lipsa contextului. (BM spune, pe de alta parte, ca insasi ideea de muzeu se bazeaza pe decontextualizare)
- in ipoteza intoarcerii lor in Grecia obiectele ar fi expuse intr-un mare muzeu din care se vede si acropola: adica ele servesc drept imagine de detaliu pentru intreg ansamblul (in care se amplaseaza replici, pentru a nu expune la poluare si intemperii pietrele vechi de mii de ani).
- plus argumentul identitatii spirituale a grecilor, subrezita de furtul statuilor.
Britanicii au acceptat inapoierea operelor de arta dobandite de muzee ca urmare a jafurilor facute de nazisti (circa 600 de opere de arta). Nu accepta insa cererile grecilor sau ale nigerienilor (minunate statuete de bronz ce apartineau strabunicului actualului oda al Beninului). Si se cearta si intre ei, legat de unde ar trebui expuse Evnagheliile din Lindisfarne, care acum sunt la Londra la British Library, insa dorite la Durnham Cathedral si pe Holly Island, care au amandoua un loc important in istoria respectivelor carti. Argumentele celor trei parti sunt izbitor de asemanatoare cu cazul Atena - British Museum.
Eu nu pot spune de care parte as fi in aceasta disputa, nefiind nici englezoaica, nici grecoaica. Ceea ce inseamna ca nu pot spune ca una dintre argumentatii o bate pe cealalta la capitolul logica si as putea judeca doar subiectiv.
Intr-un articol ce trateaza aceeasi tema, tot BBC intreaba chestiile fundamentale, spre care va indemn:
How important are historic artefacts to your sense of identity?
What should your government do to reclaim your country's lost treasures?
Or should we stop dwelling on the past and concentrate on sorting out the problems of the present?
duminică, 4 noiembrie 2007
scrisul si eu
Cand eram mica mi-am dorit sa pot sa scriu. Ma fascina modul in care oamenii mari faceau niste semne pe hartie care aveau un inteles – unul ascuns mie. Nu mai stiu cati ani aveam, stiu doar ca umpleam foi intregi cu „bucle”. Asa intelegeam eu scrisul. Niste semne, toate la fel, care semanau cu niste bucle. Cand am invatat literele mi-am dat seama ca ce scriam eu erau siruri de e-uri si u-uri mici de mana. Din cand in cand pe foaie mai faceam o pauza ca sa pot incepe un alt sir, mai lung sau mai scurt de e-uri si u-uri. Asa intelegeam eu cuvintele.
Nu imi amintesc nici cand si nici cum am invatat sa scriu. Nici daca m-am bucurat, nici daca scriam bine sau mancam litere. Imi amintesc insa momentul in care mi-am dat seama ca e usor sa scrii o compunere.
Cred ca era vacanta dintre clasa intai si clasa a doua. Avusesem tema de vacanta 20 de compuneri de o pagina, o pagina si jumatate in care sa povestim lucruri pe care le-am vazut in vacanta. Prima zi de scoala. Doamna invatatoare (pe vremea aceea, tovarasa):
- Cristina, unde e caietul tau cu tema de vacanta?
- Acasa, l-am uitat.
- Hm, dar cate compuneri ai scris?
- ...10
- Bine, sa aduci caietul maine.
- Sigur ca da.
Am mers acasa. Nu imi era rusine de minciuna mea. Cand a venit tata i-am spus ce am facut. Nu s-a suparat. Doar mi-a spus ca daca am promis ca aduc caietul a doua zi trebuie sa scriu cele 10 compuneri. Si am inceput. Compunere dupa compunere. Despre vacanta la munte, despre mare, despre satul bunicilor, despre manastirile vizitate, despre sora mea, despre orasul meu si asa mai departe. Imi amintesc foarte bine ca fiecare compunere a avut fix o pagina (minimul necesar) si ca incercam sa fac literele cat mai mari ca sa pot scrie mai putin. Am scris pana tarziu, cu tata alaturi. Pana am terminat. A doua zi am mers victorioasa la scoala. Doamna invatatoare insa nu m-a mai intrebat de caiet...
A venit clasa a patra. Olimpiada de limba si literatura romana, faza judeteana. Tema – descrieti un rasarit de soare. Nu mi-au placut niciodata descrierile asa ca am facut o poveste. Si am luat premiul intai. Am fost foarte surprinsa si mai ales foarte incantata. Un adevarat moment de glorie. Mi-a placut. Asa ca m-am decis – AVEAM SA DEVIN SCRIITOARE.
Si asa a inceput. Scriam compuneri si comentarii din ce in ce mai lungi, mergeam la olimpiade si concursuri, faceam planuri despre cartile pe care urma sa le scriu. Trebuie sa va spun ca am si inceput sa scriu mai multe „carti” (evident, nu am terminat niciuna). Imi amintesc foarte bine prima incercare de a scrie o carte: scriam pe un caiet dictando de 100 de file. Scriam ingrijit, cu creionul ca sa pot sterge ori de cate ori nu imi placea ceva. M-am plictisit repede, mi-a venit o alta idee, am inceput sa scriu pe un alt caiet si tot asa.
In tot acest timp nu mi-am pus niciodata problema de ce scriu. Si nici nu aveam ceva important de a comunica. Stiam un singur lucru, vroiam sa devin scriitoare.
In liceu a palit visul gloriei din scris. Mai ales ca nu ma puteam hotara despre ce sa scriu. As fi scris orice, dar nimic nu parea suficient de bun, de original. Cu riscul de a va plictisi va mai povestesc un moment. Eram la inceputul clasei a zecea, in plina perioada nichita stanescu. Citisem undeva ca nichita era mereu beat cand scria. Asa ca m-am gandit ca as putea sa incerc si eu: sa ma imbat, sa scriu si sa vad daca e ceva deosebit. Asa ca am asteptat momentul prielnic cand parintii au plecat in weekend de acasa. Am baut diverse lucruri din casa, m-am ametit, am luat repede caietul de incercari si am scris pana mi s-a facut somn. Cand m-am trezit am citit ce scrisesem. Am fost dezamagita. Nimic special.
Am continuat insa sa scriu. Fara un motiv si fara o tema anume. Scriu si acum, din cand in cand. Ma ajuta sa imi pun gandurile in ordine. Sau pur si simplu ma amuza. Scriu despre nimic. Nu stiu daca scriu bine sau prost, dar, sincera sa fiu, nici nu conteaza. Pentru mine scrisul e ca un exercitiu placut. O metoda de relaxare. In scris pot spune mai multe lucuri decat intr-o discutie cu cineva. Nu ma influenteaza nimic si nimeni. Pot spune cate prostii vreau, pot sa fiu vesela sau trista, pot sa fiu patetica sau optimista, proasta sau desteapta, pot sa mint sau sa spun adevarul. Scriu pentru ca imi place. Si mi-ar placea sa scriu mai mult :).
PS – tot ce am povestit mai sus e adevarat; in sertarul vechiului meu birou inca mai pastrez foile cu e-uri si u-uri, caietul cu cele 10 compuneri, compunerea premiata in clasa a patra, prima incercare de a scrie o carte, marturiile perioadei nichita si multe, multe alte nimicuri despre care nu v-am povestit.
Nu imi amintesc nici cand si nici cum am invatat sa scriu. Nici daca m-am bucurat, nici daca scriam bine sau mancam litere. Imi amintesc insa momentul in care mi-am dat seama ca e usor sa scrii o compunere.
Cred ca era vacanta dintre clasa intai si clasa a doua. Avusesem tema de vacanta 20 de compuneri de o pagina, o pagina si jumatate in care sa povestim lucruri pe care le-am vazut in vacanta. Prima zi de scoala. Doamna invatatoare (pe vremea aceea, tovarasa):
- Cristina, unde e caietul tau cu tema de vacanta?
- Acasa, l-am uitat.
- Hm, dar cate compuneri ai scris?
- ...10
- Bine, sa aduci caietul maine.
- Sigur ca da.
Am mers acasa. Nu imi era rusine de minciuna mea. Cand a venit tata i-am spus ce am facut. Nu s-a suparat. Doar mi-a spus ca daca am promis ca aduc caietul a doua zi trebuie sa scriu cele 10 compuneri. Si am inceput. Compunere dupa compunere. Despre vacanta la munte, despre mare, despre satul bunicilor, despre manastirile vizitate, despre sora mea, despre orasul meu si asa mai departe. Imi amintesc foarte bine ca fiecare compunere a avut fix o pagina (minimul necesar) si ca incercam sa fac literele cat mai mari ca sa pot scrie mai putin. Am scris pana tarziu, cu tata alaturi. Pana am terminat. A doua zi am mers victorioasa la scoala. Doamna invatatoare insa nu m-a mai intrebat de caiet...
A venit clasa a patra. Olimpiada de limba si literatura romana, faza judeteana. Tema – descrieti un rasarit de soare. Nu mi-au placut niciodata descrierile asa ca am facut o poveste. Si am luat premiul intai. Am fost foarte surprinsa si mai ales foarte incantata. Un adevarat moment de glorie. Mi-a placut. Asa ca m-am decis – AVEAM SA DEVIN SCRIITOARE.
Si asa a inceput. Scriam compuneri si comentarii din ce in ce mai lungi, mergeam la olimpiade si concursuri, faceam planuri despre cartile pe care urma sa le scriu. Trebuie sa va spun ca am si inceput sa scriu mai multe „carti” (evident, nu am terminat niciuna). Imi amintesc foarte bine prima incercare de a scrie o carte: scriam pe un caiet dictando de 100 de file. Scriam ingrijit, cu creionul ca sa pot sterge ori de cate ori nu imi placea ceva. M-am plictisit repede, mi-a venit o alta idee, am inceput sa scriu pe un alt caiet si tot asa.
In tot acest timp nu mi-am pus niciodata problema de ce scriu. Si nici nu aveam ceva important de a comunica. Stiam un singur lucru, vroiam sa devin scriitoare.
In liceu a palit visul gloriei din scris. Mai ales ca nu ma puteam hotara despre ce sa scriu. As fi scris orice, dar nimic nu parea suficient de bun, de original. Cu riscul de a va plictisi va mai povestesc un moment. Eram la inceputul clasei a zecea, in plina perioada nichita stanescu. Citisem undeva ca nichita era mereu beat cand scria. Asa ca m-am gandit ca as putea sa incerc si eu: sa ma imbat, sa scriu si sa vad daca e ceva deosebit. Asa ca am asteptat momentul prielnic cand parintii au plecat in weekend de acasa. Am baut diverse lucruri din casa, m-am ametit, am luat repede caietul de incercari si am scris pana mi s-a facut somn. Cand m-am trezit am citit ce scrisesem. Am fost dezamagita. Nimic special.
Am continuat insa sa scriu. Fara un motiv si fara o tema anume. Scriu si acum, din cand in cand. Ma ajuta sa imi pun gandurile in ordine. Sau pur si simplu ma amuza. Scriu despre nimic. Nu stiu daca scriu bine sau prost, dar, sincera sa fiu, nici nu conteaza. Pentru mine scrisul e ca un exercitiu placut. O metoda de relaxare. In scris pot spune mai multe lucuri decat intr-o discutie cu cineva. Nu ma influenteaza nimic si nimeni. Pot spune cate prostii vreau, pot sa fiu vesela sau trista, pot sa fiu patetica sau optimista, proasta sau desteapta, pot sa mint sau sa spun adevarul. Scriu pentru ca imi place. Si mi-ar placea sa scriu mai mult :).
PS – tot ce am povestit mai sus e adevarat; in sertarul vechiului meu birou inca mai pastrez foile cu e-uri si u-uri, caietul cu cele 10 compuneri, compunerea premiata in clasa a patra, prima incercare de a scrie o carte, marturiile perioadei nichita si multe, multe alte nimicuri despre care nu v-am povestit.
joi, 1 noiembrie 2007
Asadar
unu, doi, trei, si:
Scrisul este inca un domeniu in care talentul imi lipseste. Sunt insa ordonata si suficient de perseverenta incat sa pot scrie bine chestii de servici - pentru ca asta
este serviciul meu, dupa 6 ani de desenat in facultate, scriu ceea ce "tot nu citeste nimeni".
In general imi place sa scriu. Dar cu un subiect bine precizat, la obiect, deloc artistic. Structurat, documentat, clar, corect. Si, daca stau bine sa ma gandesc, cel mai mult imi place sa scriu pentru a vorbi. Adica cursuri, discursuri, lectii - prelegeri. Pentru ca atunci procesul devine reiterant, se distileaza, se limpezeste. Atentia mea pentru detalii este satisfacuta. Interesul pentru 'imagine' si 'discurs' il depaseste (pe parcurs, intotdeauna) pe cel pentru continut (de la care, in definitiv, pornesc). Iar la urma am confirmarea - sau infirmarea, deh - impactului pe care textul vorbit il produce.
In alta ordine de idei, cand scriu de mana scriu mare si apasat. Atunci cand ma intereseaza ce scriu. Cand scriu sms-uri scriu incet si prost - nici o paguba.
Si am scris scrisori multe si dragi. Si am mai scris texte impreuna cu alti oameni care-mi plac - foarte greu, dar foarte bine.
Si-mi tot vine sa scriu despre ce citesc. Nu este cazul acum.
Scrisul este inca un domeniu in care talentul imi lipseste. Sunt insa ordonata si suficient de perseverenta incat sa pot scrie bine chestii de servici - pentru ca asta
este serviciul meu, dupa 6 ani de desenat in facultate, scriu ceea ce "tot nu citeste nimeni".
In general imi place sa scriu. Dar cu un subiect bine precizat, la obiect, deloc artistic. Structurat, documentat, clar, corect. Si, daca stau bine sa ma gandesc, cel mai mult imi place sa scriu pentru a vorbi. Adica cursuri, discursuri, lectii - prelegeri. Pentru ca atunci procesul devine reiterant, se distileaza, se limpezeste. Atentia mea pentru detalii este satisfacuta. Interesul pentru 'imagine' si 'discurs' il depaseste (pe parcurs, intotdeauna) pe cel pentru continut (de la care, in definitiv, pornesc). Iar la urma am confirmarea - sau infirmarea, deh - impactului pe care textul vorbit il produce.
In alta ordine de idei, cand scriu de mana scriu mare si apasat. Atunci cand ma intereseaza ce scriu. Cand scriu sms-uri scriu incet si prost - nici o paguba.
Si am scris scrisori multe si dragi. Si am mai scris texte impreuna cu alti oameni care-mi plac - foarte greu, dar foarte bine.
Si-mi tot vine sa scriu despre ce citesc. Nu este cazul acum.
miercuri, 31 octombrie 2007
Scriu
Este in natura oricarui copil sa se joace (copilul jucator :)). Cand eram mic ma jucam de-a hotii si vardistii, fatea, ratele si vanatorii, tara tara vrem ostasi, taca, gropita, leapsa, cu cornete si mai ales cu mingea: diri diri, baraj, fotbal (cand ne strangeam suficienti). Ma mai jucam nu te supara frate, dacii si romanii, remi si 66 (cu bunica mea), sah (cu tata si mai tarziu cu Columb – alias Pif).
Pentru mine scrisul intra in aceiasi categorie, a jocului. E ca un puzzle care trebuie rezolvat: am o idee, un sentiment, o impresie si de obicei e realmente dificil sa o scriu. In acest sens scrisul e ca o descoperire: ideea se transforma, poate deveni chiar opusul ei, capata contur. De multe ori cand incep sa scriu habar n-am unde voi ajunge (cam ca acum), ce o sa iasa si cum va arata ideea mea la final.
Mi-a placut intotdeauna sa copiez la examene. Chiar daca am invatat, prefer sa copiez. Imi place sa scriu atunci, e bucuria unui lucru interzis, e dovada ca sunt bun si nu ma prinde nimeni. Nu stiu de ce, dar pentru mine copiatul e mai important decat dovada ca am invatat bine si ca ma duce capul.
In acelasi timp scrisul este ceva dificil. Pentru ca nu intodeauna imi place sa scriu, pentru ca mi-e lene, pentru ca nu imi place ce iese. In general nu sunt multumit de rezultat. Ba mai mult, ma enerveaza la culme ca nu am talent. Ca mintea mea nu poate sa scoata texte care sa te prinda. Sunt in concurenta cu toti cei care scriu mai bine ca mine si asta ma impiedica sa fiu multumit. Cui ii place sa faca ceva la care nu e bun? Unde mai pui ca oamenii ma judeca dupa ce scriu, si s-ar putea sa nu ma gaseasca atat de inteligent pe cat incerc eu sa par.
Ajungem la alt motiv: nevoia de audienta. Scriu ca sa fiu citit. Ca sa impresionez, sa sochez sau sa ma remarc. Vreau sa atrag atentia, vreau ca oamenii sa ma ia in considerare. Sa ma placa. Scriu pentru Ego.
Sunt un activist: sustin cauze. Activ. Scrisul imi da iluzia ca influentez parerea oamenilor care ma citesc despre, de pilda, pistele de bicicleta. Am un scop clar si scrisul e un instrument in acest sens.
Imi place sa scriu liste cu ce sa iau la mine in vacanta si liste cu ce sa cumpar de la Mega, Krfur sau Cora. Imi place sa scriu despre politica, sa comentez pe blog-urile altora sau pe forum-uri si sa scriu oral, ca si cum as vorbi. De fapt ma enerveaza ca nu pot scrie asa de repede cum vin gandurile; pierd prea mult asa.
Imi place sa contrazic. Sa dezbat. Sa argumentez. Sa explic. Sa nu fiu de acord.
Pe vremuri imi placea sa scriu la mate si uram sa scriu la fizica.
Nu imi place sa fac descrieri si sa scriu la comanda.
Mi-ar placea sa scriu virusi.
Scriu.
Pentru mine scrisul intra in aceiasi categorie, a jocului. E ca un puzzle care trebuie rezolvat: am o idee, un sentiment, o impresie si de obicei e realmente dificil sa o scriu. In acest sens scrisul e ca o descoperire: ideea se transforma, poate deveni chiar opusul ei, capata contur. De multe ori cand incep sa scriu habar n-am unde voi ajunge (cam ca acum), ce o sa iasa si cum va arata ideea mea la final.
Mi-a placut intotdeauna sa copiez la examene. Chiar daca am invatat, prefer sa copiez. Imi place sa scriu atunci, e bucuria unui lucru interzis, e dovada ca sunt bun si nu ma prinde nimeni. Nu stiu de ce, dar pentru mine copiatul e mai important decat dovada ca am invatat bine si ca ma duce capul.
In acelasi timp scrisul este ceva dificil. Pentru ca nu intodeauna imi place sa scriu, pentru ca mi-e lene, pentru ca nu imi place ce iese. In general nu sunt multumit de rezultat. Ba mai mult, ma enerveaza la culme ca nu am talent. Ca mintea mea nu poate sa scoata texte care sa te prinda. Sunt in concurenta cu toti cei care scriu mai bine ca mine si asta ma impiedica sa fiu multumit. Cui ii place sa faca ceva la care nu e bun? Unde mai pui ca oamenii ma judeca dupa ce scriu, si s-ar putea sa nu ma gaseasca atat de inteligent pe cat incerc eu sa par.
Ajungem la alt motiv: nevoia de audienta. Scriu ca sa fiu citit. Ca sa impresionez, sa sochez sau sa ma remarc. Vreau sa atrag atentia, vreau ca oamenii sa ma ia in considerare. Sa ma placa. Scriu pentru Ego.
Sunt un activist: sustin cauze. Activ. Scrisul imi da iluzia ca influentez parerea oamenilor care ma citesc despre, de pilda, pistele de bicicleta. Am un scop clar si scrisul e un instrument in acest sens.
Imi place sa scriu liste cu ce sa iau la mine in vacanta si liste cu ce sa cumpar de la Mega, Krfur sau Cora. Imi place sa scriu despre politica, sa comentez pe blog-urile altora sau pe forum-uri si sa scriu oral, ca si cum as vorbi. De fapt ma enerveaza ca nu pot scrie asa de repede cum vin gandurile; pierd prea mult asa.
Imi place sa contrazic. Sa dezbat. Sa argumentez. Sa explic. Sa nu fiu de acord.
Pe vremuri imi placea sa scriu la mate si uram sa scriu la fizica.
Nu imi place sa fac descrieri si sa scriu la comanda.
Mi-ar placea sa scriu virusi.
Scriu.
luni, 29 octombrie 2007
Scrieti. Va place? Ce?
28 octombrie 2156
events:blogoteque aniversary
Laptop: ce ti-a placut mai mult la a scrie? si ce nu?
io: Ohoo.. cand scriam eu..nu era cu rss si feed s.. mi-e cam foame..
da lasa ca nu stam acuma..
imi place sa scriu la subiect, mai ales daca e o chestiune de dezbatere, dar si fabulatie, si asta poate mai mult, mai ales la varsta mea..
Laptop: 180
io:trebuia sa-mi amintesti tu..
Laptop: settings/autocomplete/date-time/calc..
io:Gata, gata..Lasa
Asa. Toti scriem, lucruri personale sau tehnice sau de lucru sau simple mesaje. Caci formele de comunicare asemanatoare cu blogu sunt multe, ca de pilda discutia sau mailu sau im .. Am putea spune ca blogu este locul unde se ingemanau discutia libera cu mailu cu reveria cu parerea mea si cu parerea mea pe care nu a vrut s-o auda nimeni. Si omit intentionat din ingemanare jurnalul, intim sau nu, pt ca in cazul de fata nu e o chestiune individuala.
Revenind, uneori imi place sa scriu alteori, nu. Chiar in timpul aceleiasi scrieri, uneori. Incerc sa-mi amintesc ce am scris cu mai mare placere si ce nu. La NU ar fi mai multe, daca te uiti si la scoala si la examene si la alte scrieri fortate sau despre aiureli, dar la DA ..
Intr-o vreme mergeam la cenaclul literar, mai bine zis cerc de creatie literara, la palatul copiilor. Pe vremea lu lu ceasca, in scoala geneala, impreuna cu Radu. Era mai mult un exercitiu de scris si lectura si comentariu etc, dar era f interesant. Uneori as zice ca parca mai interesant era orice faceam extra, adica bantuiam prin palat, mergeam la altii, mergeam in excursii. chestiune de socializare sau poate doar curiozitate. Una peste alta am scris unele chestiuni atunci, neremarcabile cred si pe care orcum nu le mai am. Cu toate astea placerea scrisului venea din mai multe directii: imaginatie, fabulatie, exercitiu de stil sau subiectul care te prinde, povestea in care intri. Ceea ce nu mi-a placut niciodata este viteza scrisului care poate limita debitul si care te poate face sa te gandesti de 2 ori.
Laptop: >start auto levitation on
>start chair autolevit on continuous monologue
io:Caci daca ma gandesc de 2 ori risc sa incep sa corectez sau sa pun in sistem si asta poate fi moartea imaginatiei fulminante care bantuie omul.
Asemanator cu scrisul este si un proiect, cel putin la mine, si se desfasoara tot cam la fel, motiv pt care imi amintesc cu placere de unele proiecte, de ex pr de scoala la urbanism pe care le faceam cu Kiki (cristian craioveanu) si care, text sau nu, ajungeau la o cursivitate si imi placea ca se legau, un ping-pong in completare.
Si totusi, cel mai mult imi place imaginatia...
Adica.. Nu mai te levita asa in fata mea ca ametesc!
Laptop:
io: Adica-mi place cand imi iese sau e o chestie de stare...
Auzi? Daca-ti zice leptop nu tra sa stai naibii in poala mea? ia vino
Laptop:crr, crr
Stai ma!..poate ma musti cu capacu tau..
Laptop:crr, crr
io: torci sau caraie hardu?
Si nu imi mai autocomplit ca nu stii tu ce vreau sa zic io!..Stai asas.d . f..
Laptop:>sending alert:Tuse, Tuse.
Laptop:
>sending automail to nurse
>subject: Biosignal alert
>Nurse, please cut the eroticIM and watch the monitor
>life support sistem unstable
>'old fart' not in the levitation chair
..
events:blogoteque aniversary
Laptop: ce ti-a placut mai mult la a scrie? si ce nu?
io: Ohoo.. cand scriam eu..nu era cu rss si feed s.. mi-e cam foame..
da lasa ca nu stam acuma..
imi place sa scriu la subiect, mai ales daca e o chestiune de dezbatere, dar si fabulatie, si asta poate mai mult, mai ales la varsta mea..
Laptop: 180
io:trebuia sa-mi amintesti tu..
Laptop: settings/autocomplete/date-time/calc..
io:Gata, gata..Lasa
Asa. Toti scriem, lucruri personale sau tehnice sau de lucru sau simple mesaje. Caci formele de comunicare asemanatoare cu blogu sunt multe, ca de pilda discutia sau mailu sau im .. Am putea spune ca blogu este locul unde se ingemanau discutia libera cu mailu cu reveria cu parerea mea si cu parerea mea pe care nu a vrut s-o auda nimeni. Si omit intentionat din ingemanare jurnalul, intim sau nu, pt ca in cazul de fata nu e o chestiune individuala.
Revenind, uneori imi place sa scriu alteori, nu. Chiar in timpul aceleiasi scrieri, uneori. Incerc sa-mi amintesc ce am scris cu mai mare placere si ce nu. La NU ar fi mai multe, daca te uiti si la scoala si la examene si la alte scrieri fortate sau despre aiureli, dar la DA ..
Intr-o vreme mergeam la cenaclul literar, mai bine zis cerc de creatie literara, la palatul copiilor. Pe vremea lu lu ceasca, in scoala geneala, impreuna cu Radu. Era mai mult un exercitiu de scris si lectura si comentariu etc, dar era f interesant. Uneori as zice ca parca mai interesant era orice faceam extra, adica bantuiam prin palat, mergeam la altii, mergeam in excursii. chestiune de socializare sau poate doar curiozitate. Una peste alta am scris unele chestiuni atunci, neremarcabile cred si pe care orcum nu le mai am. Cu toate astea placerea scrisului venea din mai multe directii: imaginatie, fabulatie, exercitiu de stil sau subiectul care te prinde, povestea in care intri. Ceea ce nu mi-a placut niciodata este viteza scrisului care poate limita debitul si care te poate face sa te gandesti de 2 ori.
Laptop: >start auto levitation on
>start chair autolevit on continuous monologue
io:Caci daca ma gandesc de 2 ori risc sa incep sa corectez sau sa pun in sistem si asta poate fi moartea imaginatiei fulminante care bantuie omul.
Asemanator cu scrisul este si un proiect, cel putin la mine, si se desfasoara tot cam la fel, motiv pt care imi amintesc cu placere de unele proiecte, de ex pr de scoala la urbanism pe care le faceam cu Kiki (cristian craioveanu) si care, text sau nu, ajungeau la o cursivitate si imi placea ca se legau, un ping-pong in completare.
Si totusi, cel mai mult imi place imaginatia...
Adica.. Nu mai te levita asa in fata mea ca ametesc!
Laptop:
io: Adica-mi place cand imi iese sau e o chestie de stare...
Auzi? Daca-ti zice leptop nu tra sa stai naibii in poala mea? ia vino
Laptop:crr, crr
Stai ma!..poate ma musti cu capacu tau..
Laptop:crr, crr
io: torci sau caraie hardu?
Si nu imi mai autocomplit ca nu stii tu ce vreau sa zic io!..Stai asas.d . f..
Laptop:>sending alert:Tuse, Tuse.
Laptop:
>sending automail to nurse
>subject: Biosignal alert
>Nurse, please cut the eroticIM and watch the monitor
>life support sistem unstable
>'old fart' not in the levitation chair
..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
